Ca-n Germania

Studentă fiind în Brașov, am auzit o expresie (bine, am auzit foarte multe, asta e doar una dintre ele): ”Ca-n Germania”. Și culmea, am auzit-o doar când se vorbea de bine. Deși vizitasem această țară și văzusem cât de organizată și de civilizată este, nu am încetat nici acum să fiu uimită de fiecare dată când văd încă un lucru bun. Și pot spune că în fiecare zi mai descopăr câte ceva nou.

De exemplu, cred că toți avem cam aceeași imagine în minte atunci când ne gândim la un campus studențesc de la noi: niște blocuri, aleea de beton (eventual cu un covor de semințe care ne invită să pășim grațios pe el, peturi de bere și muzica la maxim venind dintr-o Dacie).

Universitatea din Stuttgart încearcă să schimbe această imagine și cred eu că și reușește. Campusul universitar este situat foarte aproape de Stuttgart (la vreo 10 minute de mers cu metroul), în Vaihingen. Această ”suburbie” este destinată aproape în totalitate celor câteva mii de studenți ai universității. Aici blocurile fade sunt înlocuite de cămine cu o arhitectură plăcută. În plus, acestea sunt înconjurate de multe spații verzi, păduri sau chiar mici lacuri cu nuferi, imagine care te trimite cu gândul la un sat de vacanță. De asemenea, se întâmplă deseori ca printre sutele de studenți care circulă zilnic prin campus pe jos, cu bicicleta sau trotineta, după caz, să întâlnim câte o veveriță care își duce cu grijă alunele proaspăt culese din pomul din spatele căminului, sau vreun iepure care zburdă prin iarbă. O altă ”atracție” sunt rățuștele care își fac veacul în jurul lacului, în așteptarea de studenți dornici să le hrănească.

Aici natura nu este lăsată la voia întâmplării, ci dimpotrivă se încearcă a fi protejată prin toate mijloacele posibile. Astfel, în campus este amenajat un loc special pentru făcut grătare, acestea desfășurându-se într-un mod cât se poate de civilizat. Există mese, bănci, grătare, toate folosite și îngrijite de către studenți.

Biblioteca universității este situată tot aici, în cadrul campusului, iar pentru studenții internaționali (foarte mulți), există ”International Zentrum” un centru unde chiar și în timpul verii sunt organizate cursuri intensive pentru învățarea limbii germane.

În concluzie, expresia ”Ca-n Germania” are toate drepturile să fie folosită în sensul de ”ceva bun”.

Altă viziune, aceeaşi părere

După ce am scris articolul despre mijloacele de transport în comun, am găsit într-o carte cu povestiri de călătorie un pasaj despre Jaipur, India. Deşi este vorba de două oraşe diferite (Jaipur şi Hyderabad) am avut uimirea să descopăr că descrierea traficului din Jaipur, făcută de Bogdan Teodorescu, autorul cărţii 54/24 este aproape identică cu cea făcută de mine, lucru care cred eu întăreşte ideea de haos pe care v-am prezentat-o anterior.

“Centrul istoric al oraşului (n.b. Jaipur) este relativ închis circulaţiei, dar odată trecuţi de o poartă cu aparenţă de vechi am intrat într-o altă lume. Un bulevard larg, trei benzi pe sensul de circulaţie, despărţit de un spaţiu verde pe care se aflau multe maşini. Multe maşini… Dar asta nu era totul. Din faţă, printre camioanele care scoteau un fum negru şi dens, veneau în sens invers cu noi şi cu camioanale, scutere, biciclete şi oamenii obişnuiţi care cărau diverse lucruri pe cap. Sau în mâini. Câinii alergau paralel cu maşinile şi încercau periodic să le muşte cauciucurile. O scroafă însoţită de un număr de purcei a trecut în grabă pe sub camionul staţionat în faţă şi s-a pierdut printre clădirile de pe margine. Unde se odihneau liniştite două vaci albe rezemate de o stivă de şase pachete de carton pe care scria Philips şi care, după toate aparenţele, erau nişte televizoare cu plasmă. De altfel, pe peretele de beton al clădirii din spatele vacilor, era atârnat un panou alb cu firmei olandeze sus-numite.

În timp ce noi înaintam foarte încet, la fel de încet, dar totuşi o idee mai repede, mergeau trei cămile conduse din vârful cocoaşelor de nişte copii. După prima intersecţie ne-am întalnit şi cu o mică, dar organizată turmă de capre, care iniţiase o traversare a întregii autostrăzi, dar care se oprise pe spaţiul verde să pască. Tot acolo mai păşteau şi nişte vaci, tot albe, altele decât cele aparţinând  firmei Philips, şi un cal costeliv, maro, cu o pată mare albă în frunte. Scuterele continuau să curgă în ambele sensuri, dar surpriza a fost oferită de apariţia elefantului care ne-a tăiat calea şi apoi a unui urs brun, ţinut în lanţ, care stătea ba în două, ba în patru labe pe marginea drumului.”

*n.b. nota bloggerului 🙂

Mijloace de transport în comun…ieşite din comun

Există câteva lucruri pe care trebuie să le ştii înainte să pleci în India:

Este foarte important să mergi la un doctor specialist în boli tropicale, pentru a-ţi face vaccinul de hepatită, cel de febră tifoidă şi pentru a-ţi da pastile anti malarie; este recomandat să îţi faci aceste vaccinuri pentru a nu avea probleme (măcar din punctul acesta de vedere). De asemenea este indicat să îţi cumperi un spray de corp contra ţânţarilor şi o cremă care să reducă inflamaţia în cazul în care totuşi esti ciupit de vreo insectă.

Dar să lăsăm la o parte treburile administrative şi să vedem concret ce se întamplă în momentul în care ajungi acolo.

După ce am aterizat pe aeroportul din Hyderabad, a trebuit să iau autobuzul pentru a ajunge în oraş. Dacă pentru europeni, o călătorie cu autobuzul poate părea ceva banal, odată ajunşi în India, datele problemei se schimbă. În primul rând o mare parte din geamuri lipsesc, iar uşile sunt mereu deschise. Deşi există un loc special pentu depozitarea bagajelor (fiind un autobuz de aeroport) lângă acesta este şi un semn care îi avertizează pe călători să aibă grijă să nu le fie furate bagajele. Dacă prima mea grijă a fost să stau mereu cu ochii pe bagaj, aceasta a devenit cea mai mică problemă atunci când autobuzul a plecat de pe loc. Am descoperit cu stupoare că benzile nu sunt delimitate, fiecare  mergând pe unde îl taie capul şi prin fiecare nu mă refer doar la şoferii de autobuze, maşini, scutere, motociclete, biciclete sau ricşe (cu motor sau cu pedale) ci şi la pietonii care mergeau printre maşini, fie cărând ceva pe cap, fie cu vreun cărucior improvizat şi de asemenea la câinii, vacile sau maimuţele prezente pe drum.

Primul lucru la care m-am gândit a fost: “Doamne, am ajuns în junglă!” Nu tu reguli de circulaţie, nu tu semafoare, nu nimic. Ca să nu mai zic de prioritate sau semnalizare: dacă cineva vroia să schimbe direcţia de mers, scotea mâna pe geam şi claxona puternic până când un alt personaj din trafic îi făcea loc să intre pe banda pe care vroia.

Atmosfera de pe stradă este una infernală: închipuiţi-vă ca la noi în ţară, pentru o zi să nu funcţioneze semafoarele, să nu avem oglinzi şi nici semnalizare la maşini, iar în loc de acestea să folosim claxonul…cam cum credeţi că ne-am descurca?

După călătoria cu autobuzul aveam să descopăr alt mijloc de transport şi mai palpitant: ricşa, echivalentul taxiului nostru. În trecut aceasta era o mică trăsură trasă de un om, dar acum s-a modernizat, fiind motorizată. Aceste ricşe nu au oglinzi, iar pe spatele lor scrie: “Please use the horn.” În faţă au un singur loc unde stă şoferul, iar în spate este o băncuţă acoperită de o prelată. Ricşa nu are uşi sau geamuri. După ce te obişnuieşti cu vacarmul din jurul tău şi ai impresia că nimic nu se mai poate întâmpla, apar cerşetorii. Dacă dintr-o maşină îi poţi ignora (de obicei încui uşile şi închid geamul) gândiţi-vă cam ce ai putea face dintr-o ricşă… NIMIC! Cuvintele “Go away!” nu au niciun impact asupra lor. Atunci când văd o persoană străină, cerşetorii aleargă spre ricşă şi încep să tragă de tine, să te ciupească şi să îţi facă semne disperate în speranţa că  vor obţine ceva. Iar dacă faci greşeala să le dai ceva, în loc să scapi de ei, apar din ce în ce mai mulţi.

Ahh…ca să nu uit…dacă aveţi impresia că în calitate de pieton lucrurile stau mai bine, aflaţi că nu e deloc aşa: deşi există trotuare acestea nu sunt circulabile, fiind folosite mai degrabă pe post de toalete publice.

Ştiu că sună destul de ciudat, aşa că o să încarc câteva poze făcute de mine, pe strazile din India.

India… şocul cultural

Pentru prima oară când m-am hotărât să fiu călător şi nu turist, am ales să plec în India. Cu mult curaj şi poate puţină inconştienţă – cum au numit-o unii – mi-am făcut bagajele şi am plecat. Am avut ca destinaţie oraşul Hyderabad, un oraş situat în sudul Indiei. Deşi există persoane care se informează dinainte atunci când se hotărăsc să plece într-o călătorie, eu am preferat să fiu genul aventurier care descoperă totul la faţa locului. Recunosc că nu a fost chiar cea mai bună idee ajungând într-o ţară în care nu am ştiut nici ce să-mi comand de mâncare.

Deşi am fost anunţată dinainte să plec din ţară că va exista ceva numit “şoc cultural”, nu i-am dat mare atenţie, gândindu-mă că nu poate fi chiar atât de rău pe cum se spune, că doar toţi suntem oameni.Nu a fost chiar aşa: şocul este unul imens, lumea lor fiind total diferită de a noastră.

Când ne hotărâm să “luăm lumea în mâinile noastre”…  

…şi ajungem într-un loc total diferit de ceea ce ne-a fost dat să cunoaştem până atunci…

.

Tourists vs. Travelers

Tourists vs. Travelers
“Tourists don’t know where they’ve been, travelers don’t know where they’re going.”

După ce m-am hotărât să abordez acest subiect, care să recunoaştem este unul destul de des întâlnit, am început să mă documentez un pic pentru a vedea care este în general abordarea celorlalţi şi ce aş putea eu să fac diferit. Am găsit întâmplător un citat al unui scriitor american, Paul Theroux, scriitor de literatură de călătorie care spune: “Turiştii nu ştiu unde au fost, pe când călătorii nu ştiu unde se vor duce.”

Deşi este un sâmbure de adevar în această idee, eu consider că aceeaşi persoană poate fi atât un simplu turist cât şi un adevărat călător. Cred că iniţial, fiecare dintre noi începe prin a fi turist, deoarece este mult mai comod să vizitezi anumite locuri foarte cunoscute, unde au mai fost şi altii înainte şi ştii la ce să te aştepţi. Nu cred că un om care nu a ieşit niciodată din ţară o să se hotărască să meargă direct în Uganda să zicem.

Putem spune că este o evoluţie de la turist la călător. Dacă la început poate suna tentant să vezi Turnul Eiffel din Paris sau Colosseumul din Roma doar pentru că acolo merge toată lumea, ulterior, ajungi să-ţi doreşti să vizitezi locuri mai puţin populate de turişti şi mai aproape de sufletul tău, locuri mai liniştite şi mai încărcate de tradiţie.

Cu alte cuvinte aş spune că în ziua de azi, “turistul” merge la Paris pentru a-şi da check-in pe Facebook, pe când “călătorul” poate merge într-un ashram din India pentru a se regăsi prin meditaţie.

Eu cred că mă situez undeva la mijloc, oscilând între calitatea de turist şi cea de călător: îmi place să văd şi locurile celebre ale lumii, dar în acelaşi timp iubesc locurile mai liniştite, mai puţin frecventate de turişti, dar la fel de impresionante.

Jurnal de călătorie…din copilărie

În copilărie, obişnuiam să ţin un jurnal de călătorie, pe care nu uitam niciodată să îl pun în bagajul meu atunci când plecam undeva. Acolo îmi notam diferite detalii legate de fiecare loc pe care îl vizitam: de la traseu, la obiectivele turistice vizitate, moneda naţională, locul de cazare sau chiar temeperatura. De asemenea, păstram biletele de intrare la muzee, dar şi mici liste cu cuvinte din limba fiecărei ţări vizitate.

Deşi poate părea exagerat că îmi notam toate aceste detalii, acum de fiecare dată când sunt acasă şi vreau să călătoresc, măcar cu gândul, într-o anumită ţară, îmi iau cu drag jurnalul de călătorie şi îmi aduc aminte de toate lucrurile minunate pe care le-am văzut.

Aşa că, voi încerca să scriu acest blog ca pe o continuare a jurnalului meu, însă nu voi menţiona toate detaliile adunate, ci doar pe cele care mi se par acum importante, care ar putea să scoată la iveală obiceiuri poate mai puţin cunoscute sau mai puţin promovate ale anumitor popoare, obiceiuri trăite prin propria-mi experienţă.